23 iulie 2011
Pentru ziua asta - ultima zi plina de America - nu avem un plan precis, vrem sa descoperim orasul sau cat mai mult din el. Initial ne gandisem la "hop on hop off", autobuzele citysight seeing in care urci si cobori cum vrei dar dupa experienta glaciala din seara trecuta ne-a pierit cheful. Ghidul “Le routard” spune ca orasul poate fi descoperit si fara masina utilizand transportul in comun si picioarele personale, lasam deci masina in garaj.
Mai intai facem ceea ce promisesem o seara inainte, adica mergem sa luam cable car-ul, tramvaiul pe cablu. N-are motor, e tras de un cablu care se misca mereu intr-un soi de canal sub asfaltul soselei. « Soferul » , adica "gripman"-ul sta in mijlocul tramvaiului si are in fata doua manete cu care controleaza viteza prin « apucarea » sau « lasarea » cablului. Biletele nu sunt ieftine (6$ calatoria!!) asa ca ne hotaram sa luam un abonament pentru toata ziua valabil pe toate mijloacele de transport. Asta costa 14$ , va fi repede amortizat. Ajungem la capatul uneia din liniile de cable car, acolo unde strada Powell intalneste Market street. Dam peste o coada imensa formata in jurul unui « triaj » de tramvaie : ca sa-i schimbe directia, vagonul e rotit manual si apoi impins cu spinarea de catre sofer si un alt angajat. In jurul lor o gramada de curiosi care stau la coada si in acelasi timp casca gura la ei ca la circ. Vazand dimensiunile cozii incepem sa ne organizam, eu stau cu alex la coada pentru cumparat abonamente iar alain se aseaza la coada pentru urcat in tramavai. E a doua oara cand stam la coada in orasul asta si abia am venit. Dar nu va fi decat inceputul, aveam sa ne dam repede seama ca aici se sta la coada pentru orice!
Dupa vreo ora de cozi reusim sa ne urcam si noi in ravnitul tramvai. Nu stam agatati de bare cu picioarele balansand pe afara asa cum fac curjosii si asa cum vazusem si noi prin filme, nu ne inghesuim nici pe puntea din fata, pe bancile asezate cu fata spre trotuar ca sa aparem in toate pozele turistilor, si nici pe puntea din spate unde iar e inghesuiala ca si asta e ultracunoscuta din filme, ci inauntru. E bine si acolo, mai ales ca avem loc sa stam jos cand e asa o inghesuiala…
Hotaram sa ne dam jos la capat, oriunde o fi ala, daca am asteptat atat macar sa profitam. Nu e o idee originala, asa face toata lumea, tramvaiul asta pare sa fie folosit numai de turisti. Pe strazile in panta tramvaiul isi da drumul de sus cu o oarecare viteza, de abia ne tinem echilibrul pe bancile alunecoase. Alexandra se crede inca la Universal Studios, in masinute. Capatul despre care ziceam e la Fisherman’s Wharf, in port. Daca e sa ne luam dupa ceea ce zice ghidul nostru e un loc foarte turistic, mai mult decat atat, cica e o capcana pentru turisti. Si mai zice ca nu pierdem nimic daca nu-l vedem deloc. Posibil sa aiba dreptate dar ce sa facem daca tramvaiul ne-a adus aici si daca tot suntem si noi turisti :-)
Locul pare intradevar unul turistic, pe o strada care merge de-a lungul oceanului se intind buticuri, tarabe de suveniruri si restaurante cat vezi cu ochii. Si printre ele, gramezi de …turisti, ce altceva. Dupa frigul indurat aseara Alexandra vrea o haina groasa in care sa « i se intalneasca mainile ». Azi pare ca e soare dar prea cald nu e si oricum vedem ceata cum ne pandeste iarasi din larg. Ii gasim asadar un hanorac pe care sa scrie –neaparat- San Francisco. Si mie mi-a fost frig asa ca imi sugereaza sa-mi iau si eu unul la fel. Asta si fac si nu-l mai dau jos pana la Paris, ba chiar mai bag sub el si toate puloverele pe care le am in bagaje… si tot mi se pare ca mi-e frig :-)
In drumul nostru de turisti gura casca fara scop precis, suntem abordati de « marinarii » care fac iesiri cu vaporasul spre podul Golden Gate si fac si turul insulei pe care se afla Alcatraz. Nu pornisem cu gandul sa-l facem dar daca tot am ajuns aici…. Ne imbarcam pe unul din vaporase, 15$ de persoana pentru o ora de plimbare pe ocean. Mi-era teama ca vom da iarasi peste « frigul vietii noastre » dar macar acum suntem (ceva mai) bine protejati…
Asteptam inca o jumatate de ora pe punte, ne e frig dar in acelasi timp simtim cum ne arde soarele, parca am fi la munte la ski si nu pe o barca la marginea oceanului . Plimbarea a durat fix o ora, am tremurat un pic cand am mers spre pod cu vantul in fata dar suportabil, a fost nimica toata pe langa cele 90 de minute de vant glacial din seara trecuta. Am vazut podul de jos cu varful in ceata (se pare ca e rar sa-l vezi altfel vara, pentru cer senin ar fi trebuit sa venim in martie), am vazut Alcatrazul de la distanta (se pare ca rezervarile pentru o excursie pe insula se fac cu cel putin o zi inainte daca nu cu o saptamana), ne-au zgaltait putin valurile… dar a meritat plimbarea.
Am ramas sa mancam de pranz in « capcana de turisti », ne-am dus spre Pier 39, aici e un fel de balci, cu tiribombe si spectacole de circ. Insa e si un restaurant interesant, Sea Lion Café de unde avem o priveliste minunata fie spre Alcatraz, fie spre colonia de lei de mare care si-au ales sediul in port, la fel ca cei de la Monterey.
Evident ca nu scapam de cozi, aici a fost una « scurta » doar 15 minute. Fiindca ne apropiem de sfarsitul excursiei, trebuie sa remarc ca organizarea americanilor e excelenta, cel putin in ceea ce priveste locurile turistice, cozile nu se resimt prea tare pentru ca de cele mai multe ori nu inseamna un sir indian unde astepti cu orele in acelasi loc sa-ti vina randul ci inseamna ca iti spui numele la chelnerul de la usa si apoi te asezi pe o banca sau te plimbi prin zona (nu prea departe) pana cand te auzi strigat. Am expermientat si cozile clasice, in sir indian, mai ales la Universal Studios dar, asa cum am mai spus, erau « serpuite » in asa fel incat sa fie mereu in miscare, sa nu stai pe loc nici o secunda ceea ce face asteptarea mult mai usoara. Am admirat de-a lungul calatoriei spiritul de organizare american care fara sa fie rigid ca al nemtilor e foarte eficace.
Dupa ce am mancat (burgeri si sandvisuri wrap, ce altceva ?) si ne-am holbat din nou la leii de mare care se bronzau pe pontoane in fata restaurantului nepasatori la puhoiul de lume care-i spiona de pe margine, vrem sa scapam din nebunia asta, acum chiar e buluc, mai e si sambata dupa amiaza si probabil numarul de turisti e dublu. Mergem spre locul unde ne lasase cable carul sa-l luam inapoi si… stupoare, coada de dimineata era nimica toata, aici e una de doua ori mai mare !! Si pentru ca am tot laudat ‘tehnicile’ cozii americane, asta e exceptia, nu e prevazuta sa serpuiasca deloc. Nu avem dispozitia neceseara pentru o asemenea asteptare asa ca plecam sa gasim un alt mijloc de transport, doar in ghidul meu spune ca in San Francisco e atat de simplu sa te deplasezi. Eroare. Gasim statii de autobuze dar habar nu avem unde merg si oricum nu se vede nici unul. Cand iesim din zona turistica lumea parca nu mai pare asa de prietenoasa, un sofer de autobuz ne vorbeste din coltul gurii fara sa ne priveasca macar dupa care ne inchide usa in nas, o femeie un pic dereglata striga dupa noi cate o tine gura, (spuneam ca am crezut ca fauna asta e doar in cartierul hippie, nu e adevarat, sunt peste tot).
Pana la urma reusim sa ne urcam in troleibuzul nr 30 care cica ne-ar duce pana in Union Square. La inceput eram singuri in autobuz, chiar ne-am intrebat daca nu si-o fi batut joc de noi cine ne invatase sa ne urcam in el. Dar dupa doua statii s-au urcat o masa galagioasa de femei mexicane care vorbeau tare si isi strigau numele una alteia, povesteau ceva de corazon, uite ca am nimerit in plina telenovea. Dupa alte cateva statii remarcam ca am intrat in cartierul italian, pe fiecare stalp e desenat steagul italiei si prin fata noastra defileaza pizzerii si pasta. Aici nu se urca insa nimeni care sa urle « mamma mia », daca or fi fost italieni printre cei care au urcat in autobuz toti erau americanizati. Italo-america nu a tinut mult, dupa alte cateva minute am ajuns in cartierul chinezesc, aici e o nebunie de culori si de mirosuri si negru de lume, trotuarele sunt o viermuiala continua. Fata de locurile pe unde trecusem pana atunci, pe jos e foarte murdar, plin de hartii si ambalaje aruncate. Nici magazinele si pietele nu par sa aiba cine stie ce de a face cu igiena.
« Limba » autobuzului se schimba, nu se mai aude nici o vorba spaniola, numai chineza. Dealtfel am remarcat ca si firmele magazinelor si reclamele de pe autobuz sunt exclusiv in chineza, mai suntem inca in america ?
Cand toate limbile se linistesc si incepe sa se auda mai mult engleza e semn ca am ajuns in Downtown, in Union square. Coboram si aici nimerim in alt balamuc, e o sarbatoare indoneziana, pe o scena se danseaza, muzica e la maxim, in aer se ridica mirosurile de porc amestecat caramel sau oricum, ceva asemanator. Vrem sa scapam si din nebunia asta si grabim pasul spre hotel. Ne tragem putin sufletul in linistea camerei (cu ferestrele inchise altfel balamucul ajunge pana la noi), decretam in unanimitate de data asta ca ghidul “meu”, routardul, ne-a zis o tampenie, cum ca ar fi “usor” de circulat cu transportul in comun in San francisco. Nu am avut nici pe departe impresia asta sau o fi daca stai ore in sir la cozi sau cunosti mandarina si spaniola ca sa intrebi pe unde sa o iei.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire