Mother Road - Route 66

10 iulie 2011

Incepem sa nu ne mai trezim chiar cu noaptea in cap, dimineata in Kingman suntem aproape de normal, adica in jur de 7h00. Am aruncat un ochi afara, dupa furtuna de ieri imi era teama de un cer innorat, nu a fost cazul, soarele era la locul lui.

Ne-am reincarcat bagajele in masina si am pornit mai intai spre muzeul route 66, il vazusem in trecere cu o seara inainte. E intr-un hangar, alaturi de o cale ferata si de o locomotiva de epoca pe care scrie Santa Fe. Muzeul e mic dar bine amenajat si reuseste sa ne plonjeze in atmosfera de pe vremea pionierilor dar si a universului anilor 50...

Dupa vizita nu plecam direct spre Canion ci spre acelasi centru comercial in care fusesem seara; vrem sa cumparam un sim pentru telefoanele noastre. Toate cautarile noastre la Las vegas au ramas zadarnice, fie nu am reusit sa ne facem intelesi fie nimeni nu cumpara asa ceva . Aici in Kingman am descoperit un magazin specializat in telefoane mobile si in sfarsit am reusit sa ne intelegem cu vanzatorul. Cu 75$ am incarcat unul dintre telefoane, avem 30 de zile de credit nelimitat in USA + 2h de apeluri internationale. Iata-ne deci posesori de un numar american cu prefix de arizona :-) Dupa mai bine de o jumatate de ora iesim fericiti din magazin si luam directia Grand Canyon ! Vreau insa sa incerc pe loc telefonul mai ales ca e pranz aici, asta in Franta inseamna ora 21h00, in curand va fi prea tarziu. Formez nr lui Muriel, vecina noastra care are grija de pisoi si… o voce de robot ma anunta ca nu pot apela acest numar ! Facem cale intoarsa, noroc ca nu ajunsesem prea departe. Vanzatorul cel amabil ne spune ca trebuia sa compunem mai intai 110, codul de iesire din USA… de ce nu i s-o fi parut necesar sa ne spuna asa de la inceput ?  In sfarsit reusim sa sunam, pisoii sunt bine si casa la fel, noi suntem iar suntem gata de drum. In fata noastra se asterne interstate 40, drumul care o sa ne duca la Grand Canyon.


Dupa vreo ora ni se face foame si decidem sa ne oprim in primul oras care ne iese in cale. Daca e sa ne luam dupa panouri, la 25 de miles trebuie sa fie Seligman. In Routard (ghidul nostru de hartie) zice ca e un satuc fara interes, ‘L’amerique profonde’ unde inafara de doua dinner-uri si un bar nu e nimic altceva.


Ne alegem unul dintre cele doua, Cooper Cart, un dinner mexican si iesim de pe interstate. Gasim repede locul, nici nu e dificil, Seligman are o singura strada.

Ma bucur ca in sfarsit voi manca altceva decat burgeri si sandvisuri dulci si comand un Burrito cu "carnita" (8$) care, dupa spusele pustiului mexican ce ne serveste, nu e deloc « spicy » ... am uitat ca aici suntem aproape de frontiera mexicana si ca ei au o cu totul alta notiune despre ceea ce inseamna « iute »… Gustul e excelent, regasesc ceva din savoarea mancarii mexicane pe care am adorat-o la ea acasa. Doar iuteala care ramane dupa ce termini de mestecat e cam puternica. Dupa atata dulce nu m insa de gand sa renunt doar pentru atata lucru si inghit din ce in ce mai repede ca papilele sa nu aiba timp sa simta gustul iute... Odata cu mancarea am comandat "cafea", uite ca m-am obisnuit pana si cu cafeaua in timpul mesei, de fapt secretul este sa uit denumirea si sa-mi inchipui ca e o bautura calda specific locala, ca un ceai de plante.

Dupa ce am platit si am indesat burgerul lui alex in doggy-bag (ca de obicei abia a gustat din el) am iesit pe « linie » sa vedem cu ce seamana orasul asta.

De fapt nu era deloc “lipsit de interes” cum il barfeau ghidurile, dimpotriva, avea un aer pitoresc autentic. Din cate am vazut, e una din etapele Route 66 si peste tot apare simbolul cunoscut.

Intr-un butic de suveniruri gasim tot ce tine de mitul « drumului mama » (mother road) iar in supermarketul de alaturi la fel…lipita pe geam, o foaie A4 cu un anunt de vanzari confirma ca suntem in Vestul Salbatic : « To sale! Vand winchester super-X model, works great"

Parasim cu regret Route 66 si toate cliseele despre america si ne indreptam fara alte opriri de faimosul Grand Canyon...

- continuare: Grand Canion