Highway One - pe langa Pacific

20 iulie 2011

Pentru prima oara de cand am sosit in america dimineata nu ne intampina soarele.  Nu e nor, nu ploua, mai rau : e ceata ! O vazusem ieri cum ne pandea din larg, azi se prelinge (asta e cuvantul) peste tot.  Fenomen raspandit aici pe coasta Pacificului unde isi dau intalnire apele reci ale oceanului cu tarmul fierbinte al californiei. Resimtim bizar decorul de aici,  fiecare element luat in parte ne e cunoscut, dealurile, copacii, ceata, oceanul… dar nu le-am mai vazut niciodata impreuna.

Micul dejun la hotel e rapid, au si aici acelasi aparat pe care l-am mai vazut si la hotelul din LA, in care iti faci singur gaufra. Imbarcam apoi totul in masina (a cata oara am facut si desfacut bagaje in vacanta asta ?) si pornim spre Hearst Castle. Din pacate ceata vine dupa noi, nu vedem oceanul, nu vedem nici dealurile din jur, abia vedem soseaua.





Hearst Castle e doar la 11 mile si acolo ca prin farmec ceata dispare. Pentru cine nu stie, castelul e construit de un miliardar american, Randolph Hearst, care a facut avere din presa. E inventatorul jurnalismului « galben » , al scoop-urilor cu orice pret, al stirilor de la ora 5 si jurnalismului de scandal (filmul Citizen Kane ii spune povestea). A construit un palat megalomanic in stil mediteraneean pe coasta Pacificului dupa principiul « nu conteaza cat costa si cat timp dureaza » . E imens, numai « casa grande », are peste o suta de incaperi, dintre care vreo 40 sunt bai. O fi avut timp sa le foloseasca pe toate ? Are piscina in stil roman si inca una acoperita, case in dependinta si colectii de arta amestecate cu mobilier modern. Invitatii lui erau celebritati, Charlie Chaplin, Charles Lindhberg etc dar nu primea musafiri insotiti de amante / amanti desi el nu era casatorit cu starleta cu care a impartit casoiul. Azi casa lui a devenit un punct de atractie, se zice ca e pe locul doi dupa Disneyland ca numar de vizitatori din toata California. In ghidul nostru scrie ca e cea mai scumpa casa din lume dar ca banii nu aduc neaparat si bunul gust asa ca asocierea stilurilor si a operelor de arta poate sa nu fie prea placuta mai ales ochiului european.

Cand ajungem si noi acolo e deja plin de masini in parcare. Lumea din masini se inghesuie bineinteles in holul de la intrare, unde se cumpara biletele (nu-mi mai amintesc cat erau dar nu foarte ieftine). Nu se viziteaza decat cu tururi cu ghid, sunt autobuze care duc turistii spre castelul aflat la 15 mile distanta, urmatorul tur pleaca la 11h30, e de abia 10h00… Nu avem de gand sa astptam o ora jumate, facem un tur in holul de intrare, ne uitam la pozele de pe perreti (pisicinele par intradevar impresionante) si decidem sa plecam fara sa vizitam castelul. Pacat, poate data viitoare.













Nu mergem prea mult si ne asteapta o alta minunatie, asta o sa o incante pe alex  mult mai mult decat castelul : colonia de elefanti de mare care si-au ales sediul pe o plaja californiana. Alex e nerabdatoare si cand apar in sfarsit panourile care ne indica locul cu elefanti incepe sa chitaie de fericire. Ne oprim in parcare, sunt multe masini si ceva lume in jur dar rezonabil. In Franta orice loc cat de cat turistic e luat cu asalt…





Ne holbam zeci de minute la elefanti desi ei nu fac nimic, stau ca niste munti de grasime la soare, se mai scarpina din cand in cand, isi arunca nisip pe spate ca sa nu se arda, casca, scot grohaituri, se mai tarasc pana la apa si inapoi. Asta da viata. Suntem fascinati, e prima oara cand vedem astfel de animale si nici macar nu e zoo, sunt adevarate animale salbatice… Alex nu mai vrea sa plece de acolo, le comenteaza fiecare gest… Reusim pana la urma sa o dezlipim de elefanti, drumul incepe sa serpuiasca prin munti…Ceata se risipeste cand urcam si revine cand coboram din nou spre ocean, o sa scapam de ea de tot azi ?









E deja trecut de ora pranzului, ne oprim sa mancam la un fel de cabana refugiu la intrarea in parcul natural Big Sur. Cadrul e superb, mancarea proasta si servirea idem.





Am hotarat sa ne oprim la Monterey si sa ramanem doua nopti. Pana sa ajungem acolo insa vrem sa profitam de Highway 1, se zice ca cel mai frumos drum din america. Drumul trece prin Big Sur, un parc natural mare cat de doua ori Parisul. Peisajele au ceva cunoscut si totusi alaturarea e ciudata, pe alocuri seamana cu Corsica, in alte locuri sunt falezele din Bretagne sau in altele parca am fi in scandinavia. Suntem serviti cu de toate ; privelistea oeanului, cascade, natura salbatica, paduri de sequoia, avem de ales… Trebuie sa ne hotaram insa, nu putem sa le vedem pe toate. Primul pe lista noastra e Julia Pfeiffer Burns state park, unde o poteca de 10 minute ne va aduce deasupra oceanului cu o vedere superba la o cascada de cel putin 15m si o plaja salbatica. Cand lasam masina in parcare trebuie sa platim 10$, nu e nimeni sa-i incaseze, doar o cutie de lemn in care gasim pliculete cu numere pe ele, iei unul, treci pe el numarul masinii si data, pui banii in plic, rupi eticheta pe care o pui in parbriz iar plicul cu banii intr-o urna. N-am vazut pe nimeni sa verifice (dar se zice ca sunt peste tot rangeri care o fac) dar nici pe nimeni care sa triseze…











Dupa cascada mai vrem sa vedem padurea de sequoia, daca tot n-am ajuns n Yosemite de data asta…Asta e in Pfeiffer Big sur State park, la vreo 30 de mile de Julia. Se pare ca familia Pfeiffer avea mare trecere prin zona. Ne oprim si acolo, alex incepe insa sa chitaie, e obosita si nu mai are chef de descoperiri de natura. O convingem spunandu-i ca va vedea animale si chiar descopera cateva soparle.















De fapt si noi am obosit, ne grabim spre Monterey, ne e greu sa ne despartim de Highway one si de peisajele ei dar nu avem incotro













In Monterey alegem tot Quality Inn, de ce sa schimbam ceva care functioneaza ? Pe strada pe care ne aduce GPS-ul sunt cel putin 10 hoteluri la fel ca si Quality Inn, toate cu balcoane si cu multe flori agatate de ele. Camera e la fel de mare ca si la St sSimeon si, la fel ca si acolo, au piscina cu apa calda si spa. Dealtfel ceilalti doi membri ai familiei se si reped intracolo si nu se mai intorc decat dupa doua ore.







Iesim sa mancam, oraselul e frumos si curat (altceva decat LA) cu case in stil victorian care incep sa semene cu ceea ce vedem in imaginile din San Francisco. E un oras de pescari, de fapt sunt doua, Monterey si Pacific grove, lipite unul de altul, e dificil sa ne dam seama unde e frontiera.

Restaurantul e pe lighthouse av, dupa cum ati ghicit, ambele orase au o strada care se numeste astfel… Nimerim totusi restaurantul, ba mai mult, gasim un loc de parcare chiar in fata usii, ca in filme! Se numeste International Cuisine si e tinut de o familie iordaniana (conform ghidului). Alex comanda pizza si se trezeste cu ditamai roata, cea mai mare pizza pe care am vazut-o vreodata. Se inselasera la luat comanda, in loc de una normala facusera una familiala, mare cat roata carului. Nu ne-au pus la socoteala surplusul, ne-au dat-o intr-o cutie si Alex a mancat din ea pana am plecat din Monterey fara sa reuseasca sa o termine.