Noaptea cea mai lunga

24 iulie 2011

Ultima dimineata in America ne-am trezit cel mai greu, stiam ca are se fie o zi (adica o noapte) foarte lunga. Dar pana la 18h00 cand pleaca avionul mai avem timp sa descoperim cate ceva din orasul asta caruia stim ca i-am acordat mult prea putin timp. Facem check-out la hotel fara regrete, dupa trei saptamani de schimbat hoteluri suntem bucurosi ca urmatorul pat in care vom dormi va fi cel de acasa.





Ne urcam in masina si hotaram sa mergem spre cartierul italian, vazut ieri din autobuz paruse cel mai linistit, fara isteria centrului sau aglomeratia chinatown-ului. Spre  deosebire de aseara orasul si-a regasit calmul, e duminica dimineata si nu mai e nici un fel de agitatie pe strazi, parca si ceata a disparut asa ca profitam din plin de peisaje.











Ne invartim in cartier sperand in miracolul gasirii unui loc de parcare dar nu mai suntem in "acea" America. Intram asadar intr-un parking cu plata de langa Washington Square, mai indesam bagajele cu maruntisurile aruncate prin masina si plecam sa exploram cartierul. In apropiere se inalta Coit tower, turnul in forma de trapez pe care il zarisem doar in fundal cand ne plimbasem cu vaporasul. Ne apropiem de el doar atat cat sa facem poze desi am citit ca se poate urca pana in varf si ca de acolo ar fi o priveliste splendida.





Nu am mers insa mai mult de doua blockuri si ne-am trezit in cartierul chinezesc, nu prea ne place aici, prea mult zgomot, prea multa lume si prea multe magazine cu chinezarii, facem repede cale intoarsa. Am vazut in multe orase cartiere chinezesti (e si in Paris unul desi nu are un caracter comunitar atat de pronuntat ca in America) dar nu mi se pare ca au ceva special, e un cartier unde traiesc chinezi, unde se mananca chinezeste si se vand chinezarii.




Ne reintoarcem spre cartierul italian, urcam pe jos strazile in panta, admiram arhitectura speciala a caselor. Unii zic ca San Francisco e cel mai frumos oras din America, asta nu stiu daca o fi adevarat dar e un oras special, diferit de tot ceea ce am vazut pana acum. Las la o parte atmosfera isterica din unele cartiere care ii ia ceva din farmec si pun la socoteala doar tinuta lui majestuoasa cu strazile care se inalta spre cer si coboara spre mare, cu casele victoriene construite in unghiuri imposibile. Si mai adaug si partea istoriei, e orasul unde se termina aventura cautatorilor de aur, de unde a plecat Jack London in calatoria lui pe mare, unde domnul Levi Strauss a confectionat primii pantaloni din panza de cort fabricata in Nîmes (de unde numele de "denim") si adusa cu vaporul din Genova (de unde numele de "jeans"). Se zice ca in vremea celui de-al doilea razboi cererea era asa de mare ca se vindeau Levi's doar militarilor.















Ne asezam pe banca in Washington Square, un parculet in fata unei biserici albe ca de frisca, oamenii stau direct pe iarba si se bronzeaza la soare. Eu sunt sceptica vazundu-i atat de dezbracati, mi-e in continuare frig, nici nu stiu daca asa o fi sau am ramas traumatizata de frigul din autobuzul cu etaj. Alexandra se joaca putin la un tobogan sa nu spuna ca nu a fost la un loc de joaca in America. In sfarsit am dat peste un cartier normal.





Vrem sa mancam la Tony’s pizza, se zice cel mai bun pizzaiolo din oras, scrie in ghid ca a castigat nu stiu cate concursuri si ca nu face decat 73 de margherita pe zi ( pentru ca asta e numarul lui norocos sau asa ceva). La intrare ni se anunta cel putin o jumate de ora de asteptare, speram ca n-o sa dam peste faimoasele cozi de data asta. Nu avem atata timp la dispozitie, trebuie sa cautam altceva. La un alt restaurant tot de pe acolo si tot laudat de ghiduri, Mamma’s, e o coada de 100m in fata usii. In orasul asta toata populatia mananca la restaurant ?! Trebuie sa gasim si unul fara coada, intram la Osteria del forno, e si asta laudat in ghidul nostru dar nu pe merit. O bucata de pizza si niste sandvisuri calde banale, nimic spectaculos, plus servirea ne-amabila ca sa raman politicoasa. Iesim fara regret convinsi ca nu le vom mai trece pragul vreodata si pornim spre aeroport. In centru nimerim in ambuteiaje, asta ca sa simtim deja ca ne apropiem de casa.





Ne despartim si de masina asta in parcarea de la alamo, predarea a fost la fel de simpla si eficace ca si la Las Vegas. Ajungem in aeroport cu doua ore inainte de decolare, deja incepem sa auzim doar franceza in jur semn ca ghiseele air France nu sunt prea departe. De data asta zburam cu un airbus normal, marele A380 nu vine pana aici.  Cele 11h ore de zbor (nu 16h cum am crezut la inceput) trec mai repede decat ne asteptam, mancam, ne uitam la filme si motaim pe locurile noastre pana la Paris. Mai e greu o sa fie zilele urmatoare, sa ne readaptam la orele noastre.







Gasim Parisul acoperit de nori si cu temperaturi mici (dar mai placute decat cele din San francisco, macar nu bate vantul). Pisoiul Mitica ne asteapta in pragul casei, celalalt, Enescu, inca nu a venit din turneul zilnic. Il strig si nu vine, apare doar intr-un tarziu alene, parca sa ne pedepseasca ca am lipsit atata vreme.