La Castagniccia si La Casinca

18 august 2011

Azi ne-am hotarat in sfarsit sa ne smulgem din leneveala si sa plecam la descoperit (cate ceva din) insula. Destinatia e greu de ales, in primul rand pentru ca totul merita vazut si in al doilea ca drumurile sunt dificile. Eu imi doresc sa vad Cap Corse, regiunea stramta din nord, peninsula care avanseaza in mare ca un deget intins spre continent. Din pacate toate itinerariile incercate ne indicau peste 7 ore de mers (dus intors) si e prea mult pentru luna august cand ambuteiajele pot sa mai adauge si ele inca 2 sau 3 ore la total. Ne hotaram sa scurtam traseul si sa mergem intre munti, in doua regiuni mititele si mai putin umblate: casinca si castagniccia, un pic la sud de bastia.

Pentru asta ne trezim devreme si plecam inainte de 8h00, nu vrem sa ne prinda caldura pe la malul marii si nici sa nimerim in ambuteiajele create de turistii plajisti. Cum am mai spus, aici nu sunt autostrazi si nici nu sunt dorite, probabil ar fi razboi civil daca cineva ar manifesta intentia de a construi o asemenea monstruozitate :)
Drumul spre Bastia nu e cine stie ce, merge de-a lungul coastei prin localitati cu nume exotice: Solenzara, Ghisonnaccia, Folelli, nu exista relief, muntii se zaresc doar in departare si in dreapta marea doar face aparitii fugare. In afara de nume si de plajele adiacente, portiunea asta din estul tarmului corsican, intre Solenzara si Bastia nu are nimic special... in comparatie cu alte locuri de aici evident, altfel, in alte parti ale lumii ar fi considerata probabil o perla a litoralului:)

Dupa vreo doua ore de drum, tocmai cand caldura incepe sa ne enerveze, parasim nationala si o cotim la stanga spre munti. Era si timpul, drumul incepuse deja sa devina monoton si ambuteiajele ne stricau si mai tare dispozitia. Primul sat in care ne oprim e Vescovato, ca majoritatea satelor de aici, e cocotat pe o stanca, ca un cuib de vultur. Dealtfel in piata centrala gasim si vulturul sub forma de statuie :)

Urcam pe stradutele mici spre colina pe care se vede o biserica. Casele sunt foarte inalte, din piatra iar acoperisul e si el tot dintr-un fel de gresie. Aici nu e lume, cate un turist ratacit cu ghidul de "routard" in mana (da, da, am ramas fidela si de data asta, si eu tot pe asta il am:), satul pare pustiu. O intreb pe alex daca ar vrea sa locuim aici si spune ca nu, e prea liniste:) Dupa ce trecem printr-un soi de tunel nimerim pe o straduta ingusta (nici nu stiu daca se poate numi "straduta") unde pe un scaun, in fata usii motaie o batranica. Din casa se preling mirosuri apetisante de sosuri cu ierburi de maquis... se apropie ora de pranz. Nu vrem sa o deranjam, pare foarte in varsta si apatica, punem aparatul pe "discret" si ii facem o poza. Insa deja ne-a vazut si spre surprindererea noastra a si tasnit sprintena sa ne deschida usa spre curtea bisericii, turuind vesela si impingandu-ne pe scari in sus, "trebuie sa urcati, de sus e o vedere superba asupra satului si muntilor din jur" . Mai tarziu un alt batranel o sa ne arate tunelul de la grajdurile bisericii, oamenii de aici par extrem de amabili cu turistii si mai ales extrem de mandrii de locurile lor...

Ne reluam drumul serpuitor spre o alta localitate cu nume ce suna aproape romaneste: Venzulasca (mie imi tot vine sa zic vânzuleasca :) In zare, cocotat pe o stanca si mai inalta, alt sat pe care din pacate nu mai avem timp sa-l vedem tot azi: Loreto di Casinca. Il salutam doar de departe

Nu ne oprim in Venzulasca, nu putem urca cu masina pe stradutele inguste asa ca plecam mai departe, ne e deja foame. Pentru asta ne oprim in Penta di Casinca, in varful unui alt deal. De aici, o priveliste superba spre toata partea orientala a corsicai, se vede bastia si insula Elba si alte satuce ridicate pe dealuri, fiecare cu culmea lui...

Satul e la fel de pustiu, e ora pranzului. Doar masina de paine, o camioneta alba, claxoneaza pe stradutele inguste iar oamenii coboara sa-si ia comanda si mai schimba o vorba cu soferul. Acelasi mirosuri imbietoare circula si pe strazile astea, dealtfel ma surprinde ca majoritatea usilor de la case sunt deschise si cum ele dau direct in strada putem cu usurinta sa vedem ce fac locatarii, ce meniu pregatesc sau ce conversatii se leaga...

Mancam de pranz la restaurantul din sat, pizza cu figatellu (preferatul meu, carnat din ficat si carne de porc) si in plus avem privelistea fantastica spre tarm, mare si insula elba in fundal ...

Vrem sa ajungem la orezza, pentru cine nu stie, asta e numele apei minerala fabricata aici, se gaseste peste tot, la toate magazinele si restaurantele. Numele ii vine desigur de la locul unde se afla izvoarele si unde s-a construit si fabrica. Dupa inca vreo ora de serpentine pe unde nu prea intalnim alte masini in schimb avem compania porcilor salbatici si a vacilor culcate in mijlocul drumului, ajungem la fabricuta. Izvorul e acolo, apa se poate degusta direct de la el dar nu e buna, are prea mult fier si gust metalic. In fabricuta e prelucrata si cand ajunge pe mese e perfecta.

Cu degustarea asta de ape minerale incheiem si vizitele pe ziua de azi, e tarziu si mai avem drum lung pana acasa...

Agrandir le plan

articol precedent: Capul de maur

- continuare: La mare si la soare