Miniaturi de duminica

Nu mai suntem in vestul salbatic dar asta nu inseamna ca nu mai descoperim locuri noi. Azi am trecut peste lenea generata de cele 3 saptamani in care am fost doar pe drumuri si am reusit sa ne urcam cu chiu cu vai in masina. Am mers putin, doar vreo 40km pana in parcul France Miniature. Desi aproape de casa nu ajunsesem pana acum aici, din lipsa de timp si de.. chef. Spre surpinderea noastra insa chiar ne-a placut, e realizat frumos si cu simtul detaliilor, copacii in miniatura sunt adevarati, trenuletele suiera prin tot parcul, Corsica este chiar o insula pe lac... pana si campurile de lavanda provensale sunt reale si raspandesc un miros ametitor.

Spre fericirea lui alex in parc nu-s numai miniaturi ci si locuri de joaca ingenioase si mai ales, fara nici un fel de coada :) Noi n-am incercat decat doua:

Mirarea reintoarcerii

28 iulie 2011

Ce que j'aime dans les voyages, c'est l'étonnement du retour. / Ceea ce iubesc intr-o calatorie e mirarea reintoarcerii.

Aici se incheie "road trip-ul" nostru american. Mersi celor ce ne-au insotit in calatorie si celor ce ne-au incurajat sa o povestim. Imi cer scuze pentru incoerente si greseli, am vrut sa scriu chiar de la fata locului si chiar primele impresii asa cum au venit ele. Am scris de multe ori in masina, cu calculatorul pe genunchi si cu aparatul de fotografiat intr-o mana. Alteori din restaurante asteptand sa vina berea sau burgerul si de cele mai multe ori noaptea la hotel. Ultimele mesaje le-am scris in avionul care ne aducea acasa, si asa nu am putut dormi. Am scris pentru noi, ca sa nu uitam, dar si pentru cei dragi care astfel au putut sa ne insoteasca in vacanta. Cei care cunosc bine locurile vor spune ca am fost superficiali, ca n-am vazut ce trebuia sau ca ne-au scapat multe lucruri esentiale. Asta e evident, suntem constienti ca fiecare din locurile pe unde am trecut (cu unele exceptii) merita cel putin o saptamana de vacanta si nu doar o zi sau, mai rau, cateva ore asa cum am stat noi.

Am ajuns la momentul « mirarii reintoarcerii », cand ne asezam pe canapeaua de acasa si ne intrebam  « ei, si atunci? » Atunci am vazut locuri a caror frumusete ne-a taiat rasuflarea, am trait rasarituri de soare care ne-au inundat de culori nepamantene, am intalnit oameni pe care prejudecatile ni-i zugraveau inchistati si neprietenosi cu strainii dar de erau contrariul, am batut strazi de orase demente sau am intrat in ritmul dulce al oraselelor linistite, am gustat mancaruri necunoscute, ne-am lasat surprinsi de locuri pe care le cunosteam doar din carti si filme, am mers pe alte drumuri si am cunoscut alte fete ale planetei. Nu stiu cat o sa-si aminteasca Alex din calatoria asta (ea plange in fiecare seara de teama ca « o sa uite cazinoul pentru copii » ) dar sper ca macar i-a deschis gustul calatoriilor si curiozitatea aflarii unor noi orizonturi. Noi am adorat fiecare secunda din cele trei saptamani, chiar si acelea in care eram obositi sau nervosi, chiar si acelea (putine) in care lucrurile nu au mers exact cum ne asteptam.

Caut o poza care sa rezume starea de spirit cu care am revenit din "vacanta din vestul salbatic", e dificil. As zice ca e asta:

Noaptea cea mai lunga

24 iulie 2011

Ultima dimineata in America ne-am trezit cel mai greu, stiam ca are se fie o zi (adica o noapte) foarte lunga. Dar pana la 18h00 cand pleaca avionul mai avem timp sa descoperim cate ceva din orasul asta caruia stim ca i-am acordat mult prea putin timp. Facem check-out la hotel fara regrete, dupa trei saptamani de schimbat hoteluri suntem bucurosi ca urmatorul pat in care vom dormi va fi cel de acasa.





Ne urcam in masina si hotaram sa mergem spre cartierul italian, vazut ieri din autobuz paruse cel mai linistit, fara isteria centrului sau aglomeratia chinatown-ului. Spre  deosebire de aseara orasul si-a regasit calmul, e duminica dimineata si nu mai e nici un fel de agitatie pe strazi, parca si ceata a disparut asa ca profitam din plin de peisaje.











Ne invartim in cartier sperand in miracolul gasirii unui loc de parcare dar nu mai suntem in "acea" America. Intram asadar intr-un parking cu plata de langa Washington Square, mai indesam bagajele cu maruntisurile aruncate prin masina si plecam sa exploram cartierul. In apropiere se inalta Coit tower, turnul in forma de trapez pe care il zarisem doar in fundal cand ne plimbasem cu vaporasul. Ne apropiem de el doar atat cat sa facem poze desi am citit ca se poate urca pana in varf si ca de acolo ar fi o priveliste splendida.





Nu am mers insa mai mult de doua blockuri si ne-am trezit in cartierul chinezesc, nu prea ne place aici, prea mult zgomot, prea multa lume si prea multe magazine cu chinezarii, facem repede cale intoarsa. Am vazut in multe orase cartiere chinezesti (e si in Paris unul desi nu are un caracter comunitar atat de pronuntat ca in America) dar nu mi se pare ca au ceva special, e un cartier unde traiesc chinezi, unde se mananca chinezeste si se vand chinezarii.




Ne reintoarcem spre cartierul italian, urcam pe jos strazile in panta, admiram arhitectura speciala a caselor. Unii zic ca San Francisco e cel mai frumos oras din America, asta nu stiu daca o fi adevarat dar e un oras special, diferit de tot ceea ce am vazut pana acum. Las la o parte atmosfera isterica din unele cartiere care ii ia ceva din farmec si pun la socoteala doar tinuta lui majestuoasa cu strazile care se inalta spre cer si coboara spre mare, cu casele victoriene construite in unghiuri imposibile. Si mai adaug si partea istoriei, e orasul unde se termina aventura cautatorilor de aur, de unde a plecat Jack London in calatoria lui pe mare, unde domnul Levi Strauss a confectionat primii pantaloni din panza de cort fabricata in Nîmes (de unde numele de "denim") si adusa cu vaporul din Genova (de unde numele de "jeans"). Se zice ca in vremea celui de-al doilea razboi cererea era asa de mare ca se vindeau Levi's doar militarilor.















Ne asezam pe banca in Washington Square, un parculet in fata unei biserici albe ca de frisca, oamenii stau direct pe iarba si se bronzeaza la soare. Eu sunt sceptica vazundu-i atat de dezbracati, mi-e in continuare frig, nici nu stiu daca asa o fi sau am ramas traumatizata de frigul din autobuzul cu etaj. Alexandra se joaca putin la un tobogan sa nu spuna ca nu a fost la un loc de joaca in America. In sfarsit am dat peste un cartier normal.





Vrem sa mancam la Tony’s pizza, se zice cel mai bun pizzaiolo din oras, scrie in ghid ca a castigat nu stiu cate concursuri si ca nu face decat 73 de margherita pe zi ( pentru ca asta e numarul lui norocos sau asa ceva). La intrare ni se anunta cel putin o jumate de ora de asteptare, speram ca n-o sa dam peste faimoasele cozi de data asta. Nu avem atata timp la dispozitie, trebuie sa cautam altceva. La un alt restaurant tot de pe acolo si tot laudat de ghiduri, Mamma’s, e o coada de 100m in fata usii. In orasul asta toata populatia mananca la restaurant ?! Trebuie sa gasim si unul fara coada, intram la Osteria del forno, e si asta laudat in ghidul nostru dar nu pe merit. O bucata de pizza si niste sandvisuri calde banale, nimic spectaculos, plus servirea ne-amabila ca sa raman politicoasa. Iesim fara regret convinsi ca nu le vom mai trece pragul vreodata si pornim spre aeroport. In centru nimerim in ambuteiaje, asta ca sa simtim deja ca ne apropiem de casa.





Ne despartim si de masina asta in parcarea de la alamo, predarea a fost la fel de simpla si eficace ca si la Las Vegas. Ajungem in aeroport cu doua ore inainte de decolare, deja incepem sa auzim doar franceza in jur semn ca ghiseele air France nu sunt prea departe. De data asta zburam cu un airbus normal, marele A380 nu vine pana aici.  Cele 11h ore de zbor (nu 16h cum am crezut la inceput) trec mai repede decat ne asteptam, mancam, ne uitam la filme si motaim pe locurile noastre pana la Paris. Mai e greu o sa fie zilele urmatoare, sa ne readaptam la orele noastre.







Gasim Parisul acoperit de nori si cu temperaturi mici (dar mai placute decat cele din San francisco, macar nu bate vantul). Pisoiul Mitica ne asteapta in pragul casei, celalalt, Enescu, inca nu a venit din turneul zilnic. Il strig si nu vine, apare doar intr-un tarziu alene, parca sa ne pedepseasca ca am lipsit atata vreme.